Viaţa e de multe ori un dans al prepoziţiilor. Există oameni care se feresc DE ceva, după cum alţii se îndreaptă SPRE ceva. Pentru unii, eschiva; pentru alţii, căutarea. Pentru unii, refugiul; pentru alţii, atingerea ţintei. În 1353, Giovanni Boccaccio înfiinţează un fel de cenaclu anti-ciumă, în care nişte tineri pleacă din inima Florenţei lovite de molimă, îşi găsesc adăpost într-un loc sigur şi îşi trec vremea spunând poveşti. Număr rotund: o sută. Şi fiindcă tinerii sunt zece la număr, cartea se intitulează „Decameronul”. Boala, suferinţa, pandemia – toate se ramifică surprinzător, aşa că, după aproape şapte secole, apare „Proiectul Decameronul”, o culegere de poveşti de pandemie editată de „New York Times Magazine”, la care contribuie, printre alţii, Margaret Atwood, David Mitchell, Colm Tóibín, Mia Couto, Leïla Slimani, Etgar Keret şi alţi scriitori prestigioşi. De altfel, fuga de Covid-19 şi de ororile lui inspiră mulţi autori americani, de la David Duchovny („Acumulare”) la Gary Shteyngart („Prietenii noştri de la ţară”).
„Despre” înseamnă întâmplător „de” plus „spre”, amicii noştri de mai sus. Despre isprăvile de antrenor ale lui Nicolae Dică nu se poate scrie deocamdată mare lucru – nici măcar o pagină de ziar, darămite o broşură sau o cărticică. Şi e greu de imaginat astăzi că, după zece mandate cu semnul plus, se va găsi un apologet, piteştean sau nu, care să scrie „Dicameronul”. Nicolae Dică a apărut în antrenorat după o carieră bună ca jucător, în ideea că trecerea de pe teren la marginea lui se va face fără opinteli. Au căzut mulţi în capcana asta, în frunte cu Nicolae Dobrin, zeu şi tutelă peste oraş şi peste judeţ. Şi niciodată corecţia încasată de X nu l-a pus pe gânduri pe Y, căruia orgoliul şi supraevaluarea i-au indus convingerea că va reuşi acolo unde alţii au dat greş. Dar nu numai atât. Există pesemne ceva în Nicolae Dică de natură să declanşeze persiflări şi ironii. Cu nişte ani în urmă, de pildă, Marius Şumudică şi-a împărţit numele la doi ca să-i arate că nu are doar dublul literelor lui, ci şi pe al valorii.
Dincolo de luatul în pleasnă, sunt destul de mulţi cei care simt că postura de antrenor nu prea îl prinde pe Dică. Radicalii cred chiar că nu-l prinde deloc. Şi dacă-i cercetezi foaia de drum, tinzi să le dai dreptate. Într-o carieră scurtă, Dică are eşecuri durabile, în frunte cu dubla amendă încasată de la Silkeborg. Lângă ele şi lângă demiterile sau demisiile de până acum stau părerile nemăgulitoare ale câtorva colaboratori şi angajatori. Un om cu un psihic mai puţin robust ar fi renunţat, poate, după primele bobârnace, fără să aştepte deschiderea rastelului cu insulte. Dică n-a făcut-o. De ce? Greu de spus. Poate fiindcă speră ca la un moment dat să-şi convingă măcar o parte dintre contestatari că e un tehnician pe care merită să mizezi. Poate din cauza orgoliului, vechiul prieten/duşman al atât de multor semeni. Sau poate fiindcă simte că tenacitatea şi sârguinţa vor aduce la un moment dat dividende chiar şi în absenţa inspiraţiei şi a talentului.
E firesc să-l compătimeşti pe Nicolae Dică pentru ce a păţit la FCSB şi la Craiova 1948? Nici vorbă. A ştiut unde se duce şi ce riscă. A fost conştient că efectul secundar al gloriei ipotetice este decredibilizarea certă. Şi totuşi a preferat să semneze contractul şi, cu ocazia asta, să-şi asfalteze drumul spre eşec. Acolo unde n-au reuşit alţii mai colţoşi a crezut că reuşeşte el, chit că, în momentele lui de indignare, prima reacţie e să pufneşti în râs. Şi să te gândeşti la un Donald Duck care se chinuie fără spor să se poarte ca Richard Inimă de Leu. Numai că lipsa compătimirii e una şi jignirea mitocănească, alta. Dică n-are decât să-şi poarte crucea pe drumul patimilor din antrenorat. E opţiunea lui, care vine la pachet cu urmările. De aici însă până la verdictul rostit de finanţatorul Viorel Tudose e cale lungă. Sau ar trebui să fie.
Dacă doriţi să revedeţi (şi aveţi un antivomitiv la îndemână), finanţatorul piteştean a declarat după cum urmează: „Dacă nu eram noi, [Dică] nu ajungea niciodată la Steaua, ci era vânzător sau muncitor la raioanele hipermarketurilor”. Nu e simplu să acoperi câteva paliere ale mizeriei printr-un simplu „si conditionnel”. Întâi de toate, de la înălţimea alonjei sale pecuniare, Viorel Tudose dispreţuieşte nonşalant munca, uitând că fără vânzători şi muncitori o sumedenie de oameni de afaceri nu şi-ar fi putut clădi firmele, concernele, corporaţiile sau imperiile. Îl al doilea rând, domnul Tudose suferă fără să ştie de sindromul Chantecler. Dacă-l interesează simptomatologia, e util să citească piesa lui Edmond Rostand şi să afle cât de caraghioşi sunt cei care cred că nu se petrece nimic pe lume, nici măcar ivirea soarelui pe cer, fără aprobarea lor. Abia în al treilea rând Viorel Tudose îl atacă josnic şi jalnic pe Nicolae Dică. Pe fotbalistul cu acest nume, fiindcă în frază apare şi Steaua. Or, când a plecat ca antrenor la Bucureşti, Dică s-a dus la ceva care se chema deja FCSB. „Ghidul nesimţitului” culege zilnic dovezi în favoarea unei ediţii noi, adăugite. A mătura pe jos cu un antrenor – bun, slab, nu contează – fiindcă a refuzat să semneze cu tine spre a nu se expune arbitrarului şi discreţionarului exact într-acolo duce. Iar Nicolae Dică merită o vorbă bună măcar pentru această decizie: de-a nu accepta să ia locul unui antrenor, Alexandru Pelici, demis cu acelaşi dispreţ suveran după câteva meciuri. Nu-i vorbă, s-a văzut imediat efectul terapiei de şoc: F. C. Argeş a reuşit să piardă în Cupă cu o echipă din Liga a 3-a. E ceva parfumat aici, cu pendulare între Christian Dihor şi Christian Bihor.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER